« Legea Prefectului » ultima parte

de Raluca Filip

(Articol din 2005. Din nefericire, 

intre timp nimic nu s-a schimbat in legatura cu subiectul tratat)

Din pacate, dupa cum observam, nu exista corelare in legislatia romana in ceea ce priveste atributiile si competentele din Administratia Publica. Daca se ia o decizie, in orice sens, pentru orice tip de deconcentrare, trebuie sa se mentina directia generala, sa existe constanta si claritate, consecventa si unitate in reglementari.

Mai concret, alte aspecte negative legate de Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 ) ar putea fi :

Art.1 Al.1 din Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 ) este gresit din start, daca plecam de la premisa ca Prefectul si Subprefectul vor fi inalti functionari publici, incepand cu 2006.

 “Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local” ? A fi “reprezentantul” Guvernului implica inclusiv politica (atentie, nu <>).  Prefectul nu poate fi reprezentantul Guvernului si apolitic in acelasi timp. Propuneri :

1. Prefectul este inaltul functionar public care asigura indeplinirea, la nivel local, a politicilor - cadru stabilite de Guvern
2. Prefectul este inaltul functionar public care transpune, la nivel local, directiile generale socio-economice ale Guvernului, etc.

La art.4, sunt enumerate Principiile pe care isi intemeiaza prefectul activitatea. Ele ar trebui reformulate pentru a da consistenta mesajului transmis prin mentionarea lor. De exemplu :

Principiile care stau la baza activitatii prefectului, sunt :

1. Legalitatea si Obiectivitatea ;
2. Responsabilitatea ;
3. Eficienta si Eficacitatea ;
4. Adaptarea si Flexibilitatea ;
5. Viziunea globala si unitara ;
6. Transparenta si Orientarea catre cetatean

Art. 35 al.2 din Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 ) : 

“Prefectul poate sesiza  institutiile emitente cu privire la actele pe care le considera inoportune” ? Nelegale, netemeinice, dar inoportune ? Cum se poate defini, in termeni juridici, un act « inoportun » ? In comparatie cu ce anume, pentru cine  trebuie sa fie inoportun un act pentru a se sesiza institutiile emitente ?

La art. 41 din Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 )  - definirea “autoritatilor administratiei publice locale si judetene”,  s-a uitat mentionarea printre acestea si a consiliilor judetene.

Celelalte prevederi din Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 ) sunt in concordanta cu Politica Generala de reforma si modernizare a Administratiei Publice (centrala si locala) si reprezinta aspecte pozitive :

Art. 15 (« mobilitatea in functie, disponibilitate la numirile considerate oportune ») este obiectul a numeroase discutii contradictorii, de la intrarea in vigoare a legii, acesta urmand sa se aplice incepand cu 2006. Cu toate acestea, articolul se incadreaza in traseul pentru atingerea obiectivele finale al legilor adoptate in iunie-iulie 2004 ( 315, 339, 340 ) : 

1. acela al descentralizarii (la nivel local cetatenii sunt capabili sa-si aleaga oamenii politici care sa le reprezinte interesele tot pe plan local – consilierii locali si judeteni si implicit presedintele CJ, primarii) – autonomie decizionala si financiara
2. acela al deconcentrarii – coborarea « puterii » - a atributiilor si obligatiilor de la Centru la Teritoriu

Depolitizarea acestor foarte importanti actori de pe scena locala a Administratiei, prefectul si subprefectul, reprezinta mijlocul prin care un Guvern poate arata ca are incredere in cetatenii pe care ii guverneaza si care la randul lor i-au acordat incredere. De ce ? Pentru ca acestia si-au ales deja pe plan local oamenii politici care  sa-i reprezinte. De la « micul guvern » din Teritoriu asteapta o administrare tehnocrata, profesionista. Inaltul functionar public ce va fi prefectul trebuie sa fie capabil, prin pregatirea si competenta sa sa transpuna in plan local directiile generale trasate de Guvern (prin atributiile mentionate in lege, art. 24) – in colaborare cu celelalte autoritati locale. Astfel, Guvernul acorda incredere si functionarilor publici (in frunte cu prefectul si subprefectul) care duc la indeplinire politicile-cadru ale sale.

De asemenea, Art. 9 (includerea in categoria inaltilor functionari publici, conditiile pentru ocuparea functiei de prefect sau subprefect), art. 17 (demnitatea in functie), art. 22 (incompatibilitati si conflicte de interese), art. 24 (atributiile prefectului), art. 30 (colaborarea cu asociatii si fundatii de utilitate publica), art. 31 (evaluarea performantelor profesionale individuale ale prefectilor), art. 34 (comunicarea ordinelor catre serviciile deconcentrate si propuneri pentru imbunatatirea activitatii lor), servesc foarte bine scopului legii.

PROPUNERI :

• Punerea la punct a unei legislatii fiscale proprii – elementul cheie al unei autonomii locale si regionale eficiente – in acest moment se ofera o autonomie redusa la nivel regional, cenzurata prin intermediul alocarii fondurilor pentru finantare.
• Optarea clara pentru tipul de deconcentrare aplicat – care sa fie mentinut cu consecventa, in normele legale si in practica.
• Redistribuirea totala a functiilor administrative, pe baza principiului subsidiaritatii, plecand asadar de la comune - acele nivele mai apropiate de cetateni
• Nu sunt mentionate si corelate nivelele administrative si competentele specifice (de exemplu, in Franta, comunele se ocupa cu problemele de securitate si urbanism, departamentele cu cele sociale si regiunile de problemele economice). Fiecare nivel ar trebui sa aiba competentele sale - “blocuri de competenta” pe domenii.
• Este necesar a fi realizata o noua delimitare a functiilor Statului. Legislativul si Executivul sa coboare la nivelul regiunilor si Judecatorescul sa ramana la nivel de stat.
• Prevederea zonelor / oraselor metropolitane - trebuie realizata, cel mai potrivit, in  reglementarea privind regionalizarea
• Armonizarea politicilor de dezvoltare regionala cu obiectivele de dezvoltare ale Romaniei, in ansamblu, precum si cu cele ale Uniunii Europene, in ceea ce priveste coeziunea economica, sociala si teritoriala - urmarirea obiectivelor la nivel regional presupune armonizarea obiectivelor fiecarui judet sau gasirea proiectelor de interes comun.

(sfarsit)

« Legea Prefectului » partea II

de Raluca Filip

(Articol din 2005. Din nefericire, 

intre timp nimic nu s-a schimbat in legatura cu subiectul tratat)

Dupa cum se stie, in functie de tipul de coborare a puterii (de la Centru catre Teritoriu), Statele sunt :

I. Stat Centralizat – statul este singurul subiect de drept public, interesul public este unul singur. Statul Centralizat poate fi de doua feluri :

1. Concentrat – model pur teoretic
2. Deconcentrat – reprezentare a Statului in teritoriu. Exista entitati - prelungiri ale centrului care au raporturi de tip ierarhic cu statul

II. Stat Descentralizat – exista Statul si Colectivitatile teritoriale Locale, prin urmare exista doua tipuri de interes public. Administratia Publica nu mai este unica. (Administratia Statului si Administratia Locala). Exista autonomie (decizionala si financiara) locala, tutela administrativa.

Fenomenul coborarii puterii de la centru la colectivitatile locale se realizeaza pe 2 planuri. Descentralizarea si Deconcentrarea coexista. Cui “se dau puterile” ? Statului sau colectivitatilor     locale ? Daca la Stat, unde ? La centru sau in teritoriu ?

De asemenea, se pot confunda  termenii cand apare si “delocalizarea” = sediul anumitor institutii nu este in capitala tarii respective. Puterile sunt aceleasi numai ca geografic, cladirile sunt in alta parte.

III. Statul Federal unde primele 2 tipuri de state raman valabile la nivelul statelor federate (au propriul model  administrativ, nu exista un model unic - fiecare componenta are alt model)

IV. Exista si un model hibrid intre modelul descentralizat si cel federal = Statul regionalizat politic (Spania si Italia). Executivul si legislativul coboara, judecatorescul ramane central. Statul tuteleaza regiunea si atat (nu si colectivitatile de mai jos). Regiunea tuteleaza restul colectivitatilor

Romania este un stat descentralizat unde nu s-a optat inca pentru :

1. Deconcentrarea teritoriala pe VERTICALA = deconcentrarea puterii catre serviciile publice deconcentrate ale Administratiei Ministeriale
SAU
2. Deconcentrarea teritoriala pe ORIZONTALA = putere mai mare la prefect decat la sefii serviciilor deconcentrate ale Administratiei Ministeriale. 

Sefii Ministerelor sunt membri in Guvern, Sefii Agentiilor Ministeriale NU sunt membri in Guvern dar au aceleasi atributii ca si ministrii.

Autoritatile Autonome sunt mentionate sau nu in Constitutie : Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Serviciul Public de Radio si Televiziune, Consiliul National al Audiovizualului, Consiliul Concurentei, BNR, Consiliul Superior al Magistraturii.

Intre Guvern si Autoritatile Autonome NU exista subordonare dar NICI cooperare de pe pozitii egale.  

Asadar, deoarece intre Guvern si Autoritatile Autonome nu exista subordonare dar nici cooperare de pe pozitii egale, nici Prefectul NU poate conduce reprezentantii Autoritatilor Autonome in teritoriu (Constitutie, art 123, al.2).

La nivel local, Prefectul este subordonat DIRECT Guvernului. El ESTE fiecare ministru in parte (doar ca autoritate publica nu si politica), pe problemele domeniului respectiv, in TERITORIU. Nu poate fi reprezentant al unor persoane (respectiv sefii agentiilor ministeriale) .

Nu este nimic prevazut nici in Constitutie, nici in legile ordinare sau speciale in legatura cu optarea pentru un sistem sau altul. In prezent, tendinta clara este de deconcentrarea teritoriala pe ORIZONTALA, dar nu e reglementata nicaieri. 

De unde rezulta ? 

Art.3 din Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 ) : “Prefectul CONDUCE serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale adminstratiei publice centrale din unitatile admnistrativ-teritoriale”

Art. 35 al.1 din Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 ) : « Ministerele si celelalte organe ale admnistratiei publice centrale comunica de indata prefectilor actele cu character normative emise, iar acestia au obligatia de a le transmite serviciilor publice deconcentrate »

De exemplu, Ministerul Finantelor Publice are de dat o circulara sau o decizie pentru Directiile Judetene de Finante din toata tara. Ministerul nu o trimite direct celor 42 de institutii ci celor 42 de prefecti. Acestia vor trimite la Directii circulara / decizia respectiva.

Prin urmare, daca de sus in jos aceste decizii trec pe la prefect mai intai, logic este sa treaca tot pe la prefect si fluxul invers, de jos in sus – dar nu se intampla acest lucru.

Un alt aspect este  PROPUNEREA pe care trebuie sa o faca prefectul pentru numirea si eliberarea din functie a sefilor serviciilor deconcentrate (care sunt functionari publici ce dau CONCURS). In intelesul gramatical al cuvantului, o « propunere » este CONSULTATIVA. Ministrul numeste seful serviciul respectiv. Juridic, acest lucru indeamna la o viziune catre Deconcentrarea teritoriala pe VERTICALA. 

Art. 25 din Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 ) : “Numirea si eliberarea din functie a conducatorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale din unitatile admnistrativ – teritoriale se fac numai la propunerea prefectului, in conditiile legii”

Prefectul ar putea sa faca insa propuneri de numire / eliberare din functie pur discretionar. De aceea, propunerea de acest tip, oricat de consultativa ar fi, impinge puterea catre prefect (mai sunt si alte exemple, nu numai acesta) si spre Deconcentrarea teritoriala pe ORIZONTALA.

De asemenea, Legea privind dezvoltarea regionala in Romania ( 315 / 28.06.2004 ),din punct de vedere juridic, aduce o noutate fata de prevederile Constitutiei, adaugand entitatilor administrativ teritoriale consfintite de aceasta (comune, orase, judete) pe aceea de regiune de dezvoltare. Ea stabileste atributiile fiecarei structuri implicate in functionarea regiunilor de dezvoltare regionala si raporturile dintre acestea Face vorbire despre obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regionala privind diminuarea dezechilibrelor regionale si stimularea unei dezvoltari echilibrate a regiunilor; corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivel regional; stimularea cooperarii interregionale, interne, internationale, transfrontaliere. 

Totusi, putem observa, ca, in loc sa creeze un cadru juridic si administrativ elastic, care sa permita o asociere a unitatilor administrativ- teritoriale (judetele), in functie de specificitatea problemelor la nivel local, legea impune o organizare administrativa in 8 regiuni, constituite mai mult pe principiile vecinatatii teritoriale si al liberului arbitru a legiuitorului, stabilindu-se componenta fiecareia dintre regiuni. Acest fapt da o nota de parteneriat “cu forta”, contrara principiilor enuntate in lege. 

In plus, legea nu confera personalitate juridica regiunilor de dezvoltare si nici organismului regional deliberativ.

(fragmentul 2)  

« Legea Prefectului » si mediul sau

de Raluca Filip

(Articol din 2005. Din nefericire, 

intre timp nimic nu s-a schimbat in legatura cu subiectul tratat)

Cresterea economica si dezvoltarea sociala echilibrata si stabila reprezinta  obiective majore ale fiecarei comunitati si, ca urmare, ele s-au aflat in permanenta in atentia organismelor cu atributii administrative din majoritatea statelor dezvoltate. Pentru atingerea, insa, a acestor deziderate este necesar sa se tina cont atat de aspectele specifice la nivel national, cat si de cele specifice comunitatilor locale. In acest sens, orientarea actuala la nivelul Uniunii Europene pune un accent deosebit asupra dezvoltarii regionale, ca baza a dezvoltarii nationale si a intregii Uniuni. 

Iar « euroscepticii », « europesimistii » sunt chiar optimisti in credinta lor ca Uniunea Europeana se va destrama. Tendinta spre regionalizare este foarte accentuata. Comunitatile locale, de la sate pana la euroregiuni, de-abia au prins gustul asocierii pentru indeplinirea unor obiective comune de dezvoltare, pastrare a specificului zonal, impartasire a valorilor. Globalizare ? Regionalizare ? Denumirea conteaza, dar mai putin, in comparatie cu esenta : granitele vor disparea – diferentele institutionale dintre sectorul public, non-profit si cel privat si dintre guvernul federal, de stat si cel local sunt deja diluate si confuze si vor deveni mai diluate si mai confuze ; guvernele se vor nivela si se vor extinde – ele au fost dintotdeauna ierarhii si asa vor ramane dar au inceput deja sa-si adapteze si sa-si restructureze organizarea verticala ampla, pentru a exploata retelele orizontale in aparitie si alte sectoare, aceasta restructurare accelerandu-se ; guvernele isi vor modifica marimea – suveranitatea se reduce, tendinta fiind de « guvernare la nivel de planeta ». Cooperarea internationala in domenii cum ar fi protejarea mediului, schimburile comerciale, combaterea violentei, etc., indica acest rezultat final. Transferul si redefinirea determina guvernele sa-si reduca responsabilitatile astfel incat pot aparea alte entitati care sa le preia si sa poata oferi servicii publice. Cu alte cuvinte, ne departam de guvern sau de controlul asupra cetatenilor si de oferirea de beneficii din partea institutiilor statului si ne indreptam catre guvernare sau catre modificarile legii, ale politicilor, organizatiilor, institutiilor, acordurilor comune si contractuale care controleaza cetatenii si ofera beneficii publice – lucrul serios in retea fiind fundamental pentru o guvernare.

In aceeasi directie se incadreaza Legea privind dezvoltarea regionala in Romania ( 315 / 28.06.2004 ), Legea-cadru privind descentralizarea ( 339 / 12.07.2004 ) si Legea privind institutia prefectului ( 340 / 12.07.2004 ) – care fac parte din acelasi “pachet legislativ” (si nu numai din punctul de vedere al perioadei in care au fost publicate si au intrat in vigoare), menit sa  reglementeze principiile fundamentale si regulile generale precum si cadrul institutional, obiectivele, competentele si instrumentele specifice politicii de dezvoltare regionala, specifice desfasurarii procesului de descentralizare administrativa si financiara din Romania. Aceste legi ar trebui tratate in continuare ca un « tot » si aplicate sau modificate impreuna.

 Din pacate, nu este prevazuta nici in acest “pachet” de legi optarea pentru un sistem administrativ sau altul. De aceea, notiunile de “deconcentrare”, “descentralizare”, “servicii publice deconcentrate”, “servicii publice descentralizate” se confunda si acum, la aproape un an de la intrarea in vigoare a legilor - justificat deoarece nu s-au  delimitat atributiile dintre structuri.

 (fragmentul 1)

Managerul Invizibil

Ati avut vreun manager sau director (daca sunteti “angajat” de cel putin 20 de ani, probabil nu va este clar primul termen) care sa fie invizibil?

Adica sa administreze, sa conduca, sa-si indrume echipa – formal si informal – atat de bine incat sa vi se para ca toate lucrurile se asaza de la sine? Sa fie atat de eficient si proactiv incat sa para ca firma/institutia merge de la sine? Deciziile par ca sunt gata luate, toata lumea stie ce are de facut – si culmea – chiar face exact ce are de facut, cateodata si in plus. V-ati gandit vreodata ca nu aveti nevoie de el/ea, de manager, ca lucrurile decurg si se dezvolta firesc? Gresit gandit.

Un manager (fie ca este femeie sau barbat) nu trebuie sa-ti sufle-n ceafa, sa tipe la toata lumea, sa arate cat e de sef. Daca stie sa se inconjoare de oameni potriviti care sa ocupe posturile potrivite pentru ei, daca deleaga, daca motiveaza, daca detensioneaza inseamna ca stie foarte bine ce are de facut iar proiectia lui - cu privire la unde trebuie sa ajunga firma/institutia - se va transpune in practica.

Din nou, cheia poate fi la un singur om.

Exista manageri eficienti prin diferite metode si exista manageri invizibili in sensul de ne-implicati.

Unii manageri sunt insa invizibil de eficienti, fiind 100% implicati, fara sa le simti prezenta la tot pasul.

Invatati de la un astfel de manager, daca aveti  norocul sa lucrati cu el. Unele cunostinte le dobandim la scoala, marea majoritate le dobandim in viata reala, in situatii limita, in conditii de stres, in grupuri eterogene de lucru. Managerul invizibil e o specie rara de la care merita sa “furi meserie” – insa atentie – nu si postul. Etica are o pondere insemnata in management iar deciziile managerului invizibil sunt bazate pe principii etice solide.

Angajatul Invizibil

Ati avut vreun #colaborator sau subordonat (daca sunteti “director” de cel putin 20 de ani, probabil nu va este clar primul termen) care sa fie invizibil?

Adica sa-si indeplineasca atributiile – formale si informale – atat de bine incat sa vi se para ca toate lucrurile se asaza de la sine? Sa fie atat de eficient si proactiv incat sa nu aveti nevoie sa-l puneti sa faca ceva? “Ceva”-urile sunt acolo, intotdeauna, gata facute. V-ati gandit vreodata ca nu aveti nevoie de el, de maruntisurile pe care le face? Gresit gandit.

Isi ia omul o saptamana de concediu. Parca incep toate telefoanele sa sune deodata, se umple e-mailul (sau, acum 20 de ani, mapa de corespondenta) si colegii zbiara unii la altii. Da, atributiile au fost preluate de altcineva iar in unele cazuri si de mai multi colegi, daca aceste atributii sunt din domenii diferite de activitate.

Si ce daca? Haosul e la el acasa.

Sunteti siderat. S-or fi aliniat planetele intr-un fel malefic si o luna neagra le vegheaza. Ca doar cheia nu poate fi la un singur om.

Ba da.

Nimeni nu este de neinlocuit. Este adevarat.

Unii colaboratori sunt insa de nepretuit.

Nu pierdeti un astfel de colaborator, daca aveti  norocul sa lucrati cu el. Are nevoie de o motivatie simpla – sa fie vizibil din cand in cand. Sa recunoasteti de fata cu toata lumea cat de importante sunt toate lucrurile pe care le face in acelasi timp, termenele limita si activitatile diverse cu care jongleaza ca nimeni altcineva.

Ce înseamnă să fii #Manager Public ?

de Raluca Filip, Manager Public - Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi

La începutul activităţii mele în această funcţie, răspundeam la întrebările “ce înseamnă şi ce face un manager public” cu citate din legislaţia specială a managerilor publici (Legea 156 / 2005, HG 783 / 2005 cu privire la Normele Metodologice, OUG 56 / 2004, Decretul 854 / 2004, Legea 452 / 2004 si OUG 6 / 2005).

Acum, după aproape 2 ani de experienţă ca Manager Public, răspunsul meu este mai complex şi mai complet, luând în considerare şi experienţa anterioară în administraţia publică. Aşadar, teoretic, ar trebui ca numele în sine să definească activitatea de ansamblu a unui manager public într-o instituţie a administraţiei publice centrale sau locale. Practic, managerul public  este ceea ce conducerea acelei instituţii hotărăşte că este: un funcţionar cu statut special “aruncat” într-un compartiment şi uitat acolo sau un coordonator de proiecte care acţionează în domeniul / departamentul unde este solicitat sau unde observă chiar el că este nevoie de “intervenţia” sa. Acest lucru se poate realiza prin delegarea de autoritate, în mod formal dar şi informal, către managerul public şi prin «deconcentrarea decizională » pe proiecte - managerul public nu trebuie să se regăsească într-un compartiment, oricare ar fi acela, deoarece el poate coordona programe, proiecte şi activităţi în orice domeniu (în care este necesară expertiza sa). Grafic, acest lucru se poate arăta în organigrama instituţiei prin „separarea” managerului public şi a echipei sale, la fel ca în cazul “Auditului intern”, a “Corpului de Control” ş.a.m.d. În  cazul în care  managerul public nu are o echipă, în mod formal, ea este cea a departamentului unde managerul public îşi desfăşoară temporar activitatea sa „reformatoare”. Pentru că „separarea” de care vorbeam mai devreme trebuie să rămână doar ca reprezentare grafică a libertăţii de acţiune şi nu să se transforme în izolare şi lipsă de comunicare faţă de celelalte departamente din instituţia publică.

În ceea ce priveşte activitatea concretă în funcţia de Manager Public, consider că nu există exemple de “bună” practică ci doar de practică. Este adevărat că atunci când îmi prezint proiectele realizate (rapoarte de activitate, de evaluare, discuţii informale) pun accentul pe acele proiecte considerate a fi reuşite. Dar ele nu sunt nici pe departe perfecte şi eu ştiu cel mai bine obstacolele pe care le-am depăşit sau nu. Vreau să le ţin minte pentru că vreau neapărat să le evit “data viitoare”. De aceea, atunci când vorbesc de practică, amintesc şi lucrurile “de evitat” – pentru a oferi avantajul experienţei mele celor din jur dar fără a întâmpina  şi ei aceleaşi piedici.

Pentru că spaţiul publicistic este limitat, amintesc doar un exemplu. Prima Conferinţă Naţională a Managerilor Publici din România, organizată la Iaşi în 30 iunie 2006, a fost un succes, după cum susţin participanţii şi invitaţii prezenţi atunci. Dezavantajul major al organizării unor manifestări de asemenea amploare, de către un ordonator terţiar de credite (cum este instituţia prefectului, de exemplu) constă în lipsa fondurilor. El poate fi depăşit prin apelarea la sponsori („alergarea” după sponsori, ar fi mai sincer spus) însă recomandarea este ca derularea tuturor plăţilor (dintre sponsori şi beneficiar şi dintre beneficiar şi furnizorii de servicii – tipografie şi serigrafie, catering, etc.) să se facă prin intermediul unuia dintre sponsori, sau a unui partener (operaţiune legală, se poate menţiona în contractul de sponsorizare / parteneriat). În caz contrar, Ordinul Ministrului Finanţelor Publice (1661/2003) pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de încasare şi utilizare a fondurilor băneşti primite sub forma donaţiilor şi sponsorizărilor de către instituţiile publice, prevede 9 paşi diferiţi (fiecare cu timpul său de parcurs) pentru aprobarea încasărilor / plăţilor din sponsorizări, operaţiuni de efectuat de către un ordonator terţiar de credite, cum este instituţia prefectului.

A fi Manager Public înseamnă a provoca şi a gestiona schimbarea în bine (şi în interior şi în exterior) a instituţiilor publice unde ne desfăşurăm activitatea – misiune ingrată şi cu recunoaştere tardivă, un fel de faimă post mortem, folositoare doar moştenitorilor şi doar în cazul în care aceştia au obţinut şi înregistrat drepturile de autor. 

Si de ce ar trebui să schimbăm ceva? Pentru a ajunge la “standarde europene”? Nu, pentru că “standardele europene” mult invocate înseamnă doar bun simţ şi civilizaţie, nimic altceva în plus. Sunt învelite într-o anumită formă - tot birocratică, bineînţeles, standardizată, european acceptată – diferită totuşi de forma cu care s-a obişnuit administraţia publică românească.

          

Răspunsul este simplu : pentru ca “modernizare”, “reformă” şi amintitele “standarde europene” să nu mai fie cuvinte goale întâlnite în discursuri seci, să fie concepte concrete, tangibile şi pământene, ca lumea şi problemele reale cu care ne confruntăm zi de zi.

Brosura Purtatorului de Cuvant

Ea este folositoare insusi Purtatorului de Cuvant / reprezentantului / presedintelui / directorului institutiei dar si oricui este pus in situatia de a reprezenta institutia la un moment dat. Ea ar putea sa contina diverse sfaturi, ca de exemplu :

v  Planificati interviurile, niciodata nu jucati la cacealma.

v  Abordati politicos intrebarile naive. Daca intervievatorul intreaba ceva simplu este pentru ca telespectatorii sau ascultatorii ar vrea sa intrebe acelasi lucru simplu.

v  Exista multe moduri de a prezenta adevarul dar evitati reprezentarile gresite.

v  Ascultati cu atentie ce spune intervievatorul.

v  Daca e necesar sa contraziceti o presupunere („Multi oameni cred...”), trebuie sa faceti acest lucru ferm dar politicos, folosind dovezi daca-i posibil : „Inteleg ca dumneavoastra credeti asta dar cercetarile noastre arata ca 80%  din public...”.

v  Trebuie sa pregatiti in mod adecvat ceea ce #PurtatoruldeCuvant trebuie sa declare. Nu va bazati pe a fi un vorbitor spontan.

v  Concentrati-va pe vestile bune si evitati tentatia de a va justifica.

v  Nu permiteti intervievatorului sa preia controlul situatiei. Pastrati-va calmul si concentrati-va pe esential. Sa nu fiti distrasi.

v  Invatati sa convertiti termenii tehnici in limbaj simplu. Evitati jargonul.

v  Nu spuneti nimic in sau in afara emisiei ce ati putea regreta mai tarziu.

v  Pregatiti un rezumat asupra principalelor puncte pe care vreti sa le acoperiti.

v  Ganditi-va la moduri interesante de a ilustra punctul dumneavoastra de vedere.

v  Ramaneti entuziast. Vorbiti, prin intervievator, audientei.

v  Nu dati ocazia sa fiti intrerupt.

v  Corectati orice greseli din intrebari.

Pastrati comentariile „neoficiale” la un minim absolut. Nu uitati ca „cine barfeste cu tine, te barfeste si pe tine”. Daca puteti evita sa spuneti ceva neoficial va fi un mare avantaj pentru ca sansele sa fiti inteles gresit vor fi minimizate. Cu alte cuvinte, presupuneti ca tot ceea ce spuneti va fi folosit de catre jurnalist. Nu folositi niciodata expresii ca „ma poti cita in privinta asta” – sunt pretentioase si un sigur semn de amatorism. Lasati jurnalistul sa decida daca e nevoie sau nu sa citeze.

• Nu te plange niciodata jurnalistilor care te critica ; nu le multumi niciodata daca te lauda – doar fii accesibil si prietenos tot timpul.
• Niciodata nu minti un jurnalist, orice jurnalist. Intotdeauna aminteste-ti ca jurnalistii au o slujba de indeplinit – incearca sa-i ajuti sa-si faca datoria.
• Intotdeauna corecteaza erorile faptice, fie prin dreptul la replica sau printr-o scrisoare catre publicatie, fie printr-o nota personala directa catre jurnalistul interesat.
• In Relatiile Publice e vorba de perceptie. Daca perceptia despre organizatia dumneavoastra sau despre dumneavoastra este pur si simplu rea, trebuie sa adoptati o viziune pe termen lung pentru a o corecta. Ar putea sa-ti ia ani intregi pentru a schimba atitudini – trebuie sa continui cu propriul mesaj, iarasi si iarasi.
• Amintiti-va, jurnalistii nu sunt diferiti de dumneavoastra si nici ei nu pot pastra secrete.